Stropii de rouă sărută albastrul
de Rodica Lupu
Mă adâncesc în zarea privirii ochilor tăi,
mă reflect pe întinsul lor albastru,
imagini obtuze, gânduri monocolore
doruri contopesc, dorinţe invadează.
Grăbitele, cu paşi de atlet,
urcă treaptă cu treaptă, până în vârful
de nimeni văzut, doar mâinile se ating
în tremurătoare îmbrăţişări, minunate, dureroase .
O, dar timpul ascunde cuvintele,
în spatele cortinei. Orele şi zilele,
sunt din ce în ce mai puţine, mai subţiri,
până când se topesc.
Privirile caută un drum, neînceput.
Rătăcim în acest areal. De câtă ploaie, oare,
avem nevoie, să spele teama de a iubi de a
dori comorile ascunse-n cuvinte?
Stropii de rouă sărută albastrul,
sărutul dă sens cuvântului din mine,
torentului din tine, până acolo unde,
pământul miroase a iubire.
Cand albastrul devine cuvant-poezie
Când albastrul devine dorinţă
Tac...
Când albastrul devine lumină
Ascult...
Când albastrul devine cuvânt,
Adun minuni
Şi le aşez în glastre albastre
Precum ochii tăi
Iau lacrima din ochii frumoşi şi îndureraţi
Şi o aşez într-un seif
Plin cu o mie de alte sclipiri de diamante...
Iau zâmbetul de înger ca un curcubeu
Şi-l aşez în acelaşi seif
Şi lacrima devine floare,
Devine alinare,
Devine dor...
Iau marea cu talazurile ei de argint,
Şi o transform în peruzea,
Albastră precum ochii tăi...
Iau cerul cu toate luminile sale
Şi îl schimb în dragoste pentru tine...
Când mi-e dor de înţelepciunea ta,
Citesc o floare de iris
Şi găsesc în albastrul ei
Toate comorile din sufletul tău
Când mi-e dor de zâmbetul tău,
Opresc timpul
Şi găsesc în secundele ce-au trecut
Gingăşia ta cu miros de senin...
Când mi-e dor de nobleţea ta,
Citesc un basm
Cu „a fost odată o prinţesă”...
Mi-ai umplut un Univers întreg
Cu lumina ta,
Cu căldura ta,
Cu ochii tăi care n-au timp
Când îţi va fi dor de mine,
Cheamă-mă!
Voi fi acolo
Mereu şi mereu
În aceeaşi secundă eternă...
